Arhive zilnice: 3 ianuarie 2018

Plecarea…

 „…şi îmi mai plac femeile puternice şi destoinice atunci când pleacă:  cu spatele drept, capul ridicat, bătând cu tocurile de podea, fără să privească în urmă şi închizând deinitiv uşa. Poate că de cealaltă parte a uşii lacrimile le curg şiroaie, poate că cad şi li se sfâşie sufletul de durere, dar pleacă ele într-o manieră perfectă.” 

Am dat cu ochii de aceste fraze în jurnalul în care scriu citatele din cărțile pe care le citesc. Şi mi-am reamintit pentru câteva clipe plecarea mea. Atunci, în acele momente, înțelesem că da, sunt o femeie puternică. Am reuşit să mă dezbaier de o viaţă care nu meritam să o am, am reuşit să las acel om a cărui dragoste se transformase în bătaie de joc. Am reuşit să îmi iau inima în dinți şi să plec. Şi, drace!… nu ştiam ce va fi cu viața mea  şi unde voi ajunge, dar eram sigură că voi reuşi să mă pun pe picioare. 

De atâtea ori am înghițit insultele, reproşurile lui, de atâtea ori ii ziceam ca plec, iar el ma privea râzând spunându-mi: „hai pleaca, ce ai sa faci tu fara mine? Ca esti un nimeni. Unde ai sa te duci? Cui trebuiesti? ”  Dar atunci cand am plecat cu adevarat, am plecat in tacere. Fara scandal, fara sa-i spun ceva. Pur si simplu mi-am strans lucrurile in valiza, i-am luat cheia de la usa de sub perna si am iesit. Era miezul noptii, iar eu mergeam inainte, taraind valiza din urma. Nu conta ca nu am nici un cent in buzunar, nu conta ca am ramas in strada, nu conta ca sunt singura intr-o tara straina, intr-un oras pe care nu-l stiam aproape deloc. Unicul lucru ce conta era faptul ca sunt libera, ca am scapat de el. Si eram convinsa ca aceasta libertate imi va schimba viata spre bine. Asa a si fost. In scurt timp imi gasisem un servici, apoi al doilea, am reusit sa inchiriezi un apartament in care sa traiesc dupa placul meu. Am inceput sa ma ridic de jos, din groapa cu namol in care ma infundase zilnic si din care nu ma lasa sa ies. 

Iti aduci aminte, tu, dragul meu, cand imi spuneai sa ma uit in oglinda sa ma vad atent cat de nimic sunt? Iti aduci aminte cand imi repetai zi de zi ca sunt un nimeni si ca nu voi reusi sa obtin nimic in viata? Iti aduci aminte cand imi scuipai si imi calcai in picioare sufletul? 

Si eu tot tin minte. De aia am plecat… In tacere, fara sa spun un cuvant…. definitiv….

Reclame

Viața ne dă palme ca să ne trezim.

E1FB0834-E214-4242-8CF3-AFF7D00AB692Soarta ne dă palme, de multe ori aceste încercări ni se trimit pentru a ne trezi, a ne mobiliza sa trăim.

Am fost o adolescenta liniștită, chiar și când am trecut de această perioadă nu am dat bătăi de cap părinților. Ieșeam cu prietenii, ma distram, la școala învățam bine, eram exemplară. Pe la 22 ani, nu știu ce s-a întâmplat cu mine, nu pot sa spun ca sufeream din dragoste, sau ca eram in depresie, dar toata existența mea se transformase in facultate-casa. Devenise o rutina, ca ziceai ca sunt căsătorită cu 3 copii, soțul șomer și ipoteca. Evitam sa mai ies cu prietenii, nu găseam motivare in nimic sa fac ceea ce iubeam cândva. Weekend-urile le petreceam in casa cu o carte buna sau la tv. Părinții incepeau sa se îngrijoreze și singuri insistau sa ies in club sa ma distrez. N-am chef sa ies azi sau lăsați-mă ca am o viața înainte sa ma distrez era raspunsul meu. Problema o constituia ca intrasem intr-o zona de confort, eu ma simteam bine in situația in care eram, nu tindeam sa schimb ceva. Aceasta perioada a durat vre-o 3 ani.

Era primavara, o prietena a venit de peste hotare sa facă niște investigații medicale ca se simțea rau, eu am însoțit-o. Eram in cabinetul medicului, m-am bucurat enorm pentru ea când am auzit ca e bine. In sinea mea îmi zic, dacă tot sunt la medic da să fac eu eu un control. Aici primesc prima palma-medicul îmi spune: aveți o suspecție la cancer, trebuie să faceți următoarele analize pentru confirmarea sau infirmarea diagnozei. Îmi da lista de analize care sa le fac, ies din cabinet și merg pierdută pe holurile spitalului. Mi-am dat ochelarii de soare peste ochi sa nu-mi vada nimeni lacrimile, ca deși ma consideram optimista și puternica, nu le puteam ține in frâu. Mergeam spre laborator și vorbeam in sinea mea “cum sa fie cancer?! Nu, nu poate fi, eu mai am multe de făcut. Nu am îmbrăcat rochia de mireasa, nu am văzut Parisul, nu am făcut-o pe mama fericita, visul ei era sa vada nepoței de la mine, nu m-am distrat încă. Nu, nu se poate termina aici”. A doua zi, primesc rezultatele de la laborator și odata cu ele lovitura numărul 2, analizele sunt pozitive-90% diagnoza e cancer. In tratament unica opțiune era operatia și cât mai urgent. In 3 săptămâni a și fost făcută intervenția chirurgicală, cu stabilirea diagnozei definitive după studierea țesutului înlăturat. Acum sunt bine, da, viața mea de mai departe depinde de pastile și investigații medicale trimestriale. Nu am povestit toate astea ca sa ma victimizez sau sa cerșesc mila, vreau sa va spun sa trăiți la maxim fiecare moment ca nimic nu e veșnic. Savurati fiecare secunda a vieții, nu lăsați pe alta data, ca nu se știe cât arde lumânarea. Îmi pare rau de timpul care a trecut aiurea și a trebuit sa conștientizez doar după ce am trecut prin așa clipe. Acum îmi pare rau de timpul care îl pierd dormind, am impresia ca a-și putea sa-l petrec mai cu sens și mai frumos. Nu suferiți din prostii, luați totul mai usor și fiți pe faza. Stand pe holurile spitalului oncologic o doamna mi-a vorbit și printre altele mi-a dat câteva sfaturi, in minta mea s-au întipărit următoarele “девочка моя, никогда не страдай из-за мужчин, не один человек на свете кроме родителей и твои детей не стоит твоих слез. Относись проще, собака лает караван идёт.