Hashtag #AmUcisUnOm

Zilele trecute am gasit in news feed o postare care incepea cu asa un hashtag, credeam ca a postat cineva care din cauza excesului de alcool, a luat pe cineva la bataie pana „i-a scos viata din el”, mai credeam ca poate fi un altcineva care a vrut sa testeze puterea cailor de sub capota masinii, si din ignoranta pentru un indicator de trecere de pietoni, a lovit in plin un om… aveam dreptul sa imi imaginez in felul meu, pana am ajuns la randul 2 al postarii, unde era mentionat despre un test de sarcina pozitiv, care a avut ca „consecinta” un avort medicamentos provocat intentionat.

Mesajul este un strigat de ajutor, de catre o fata cu prea putina experienta de viata(chiar daca avea 22 de ani), povestind cum a savarsit o crima, spunand ca ii pare foarte rau, si tot intreband de evntualele efecte adverse.

„Nu puteam sa il pastrez, parintii mei probabil ma omorau daca aflau, iar prietenul meu nu vrea nici sa auda, nici copilul fara tata nu puteam sa il cresc”.

Ma doare!

Ma doare ca ajunsa la psiholog si la parapsiholog, sunt linistita cu nimic altceva decat cu povesti mai groaznice, si exemple de fete cu un nr mult mai mare de avorturi. ” 2 avorturi nu e atat de grav, am avut paciente/cliente care au venit si cu 10 avorturi, acolo era mai grav”…

Vreau sa spun din start ca nu am sa judec pe niciuna dintre fete care au facut 1 avort sau 10, nici pe cele care au pastrat copilul tot din frica, si nu il iubesc, am sa judec pe cei care nu isi iau responsabilitatea pe umerii lor. Stiu ca e greu, dupa ce timp de 3 ani mama te-a hranit cu lingurita, apoi pana la 7 ani te-a imbracat constant tot ea, apoi temele la scoala tot ea ti le facea, si mai apoi pe la 15 ani tot mama gatea si iti spala si calca hainele, iar intr-un tirziu, mama a fost cea care iti trimitea genti cu mancare in oras, ca sa ai cu ce trai, si tot ea iti punea si niste banuti, ca sa iti mai ei ceva si tu, din cand in cand. E greu si anevoios, si poate totusi e vina ei pentru grija excesiva care ti-a purtat-o si din cauza asta nu ai independenta, nu ai personalitate, nu ai putere de decizie, si tot din cauza asta nu ai nici puterea de a pastra un copil, sau nu ai curajul sa spui: „trebuie sa ne protejam”. Cam astea sunt motivele pentru care toata lumea cere un sfat atunci cand deja a luat hotararea de a face o crima impotriva lumii. E un fel de ascundere dupa pai, daca viata te va invinui vreodata, tu sa ai spre cine arata cu degetul, „ca el m-a impins”…

Referirea la persoana a 2-a nu ma exclude si pe mine.

Am crescut intr-o familie post sovietica, cu mentalitate de moldovean: tata sever, mama inghitea de toate. Era implorata de fiecare data cand o snopea in batai, de catre copiii ei sa il lase. Ea plangea si tacea. Asa au trecut ani buni. Situatia din anii 2000 a dus-o peste hotare ca si pe multi altii. Copiii au ramas cu tatal sever, care punea restrictii inexplicabile: „ca asa am zis eu”, nu e nici pe departe o explicatie normala care poate fi data unui copil care habar nu are despre regulile vietii, probabil nu e nimic nou pentru majoritatea anonimelor. Am ajuns la 18 ani, aveam un iubit, eram impreuna de un an, parintii mei parca il acceptau, totul bine si frumos, pana intr-o zi cand m-am uitat altfel in oglinda. Am iesit de sub dus, mi-am cuprins sanii, si am inteles ca nimic nu-i la fel. Apoi am mai mancat in dupa amiaza ceea pentru prima data kebab, am crezut ca vomit tot ce am mincat de 3 zile. Am intuit, si nu am simtit nici frica, nici panica, nici bucurie, nici extaz. Eram pe linie de plutire. Am luat un test, asteptam dimineata sa il pot face, intre timp imi intreb iubitul:

– Si daca e bebe ce facem?

– Nu are de unde!

– Eu stiu, dar… daca totusi iese pozitiv, ce facem? (P. S. ne protejam prin intrerupere, probabilitatea era destul de mare)

(…)

– O sa facem ceea ce trebuie de facut.

Am tacut si eu, a tacut si el, apoi dimineata am facut un test, care imi arata 2 linii clare. Cred ca a fost prima prostie din viata mea, pe care nu o tin minte in detaliu, poate din cauza socului, nu stiu, dar nu tin minte ce s-a intimplat in ziua ceea. Noi nu am discutat, deloc, habar nu am cum a ajuns el sa sune o vecina de a lui, care lucra medic superior(din simpla coincidenta – ginecolog) intr-un spital din Chisinau. A vorbit cu ea, a 2-a zi ne-am prezentat la control, aveam termen de 9 zile abia. El nu a incercat sa imi spuna sa il pastram, eu nu am incercat sa ii spun sa se opreasca, parca ne duceam la frizerie sa imi tai parul. Medicul la telefon mi-a zis ca poate ma mai gindesc, eu i-am zis ca daca afla tata, ma ucide, si asa am ucis si eu un om.

Termenul era mic, mi-a dat sa beau 3 pastile, una care l-a omorat, si altele doua care l-au scos afara… ca si cum as fi vorbit despre un hematom. 3 zile mi-a fost rau, am avut scurgeri 2 saptamani, dupa care totul a revenit la normal. Ma simteam vinovata, si tare straniu ca nu fata de sufletul nenascut, dar fata de cei din jur: „daca ar sti ce am facut, ce o sa zica?”. Medicul mi-a zis sa am grija caci uterul este inca „activ” si se poate prinde o a 2-a sarcina foarte repede. Aceasta afirmatie a fost inceputul unui sfarsit. Mie imi era frica sa mai fac sex cu el, el a inceput sa aiba banuieli, eu am facut in urma avortului candidoza, nu am luat tratament ulterior, imi era frica si rusine sa merg la medic, aveam usturimi grave si asta era un motiv in plus sa nu fac sex cu el, faceam sex sub dus citeodata, cand abia faceam baie si simteam mai putin usturimea. Cineva mi-a zis ca e cistita, sa beau (nu mai tin minte ce), am baut, n-a trecut. Relatia s-a racit, eu nu vroiam niciodata sa facem sex, chiar si atunci cand o faceam, o faceam de dragul lui, nu de dragul placerii mele. Doi copii, care habar nu aveau despre sex, protejare, boli cu transmitere pe cale sexuala, nimic. Cred ca a mai durat 6 luni, apoi din nustiu ce motive neantemeiate am vrut sa ies cu orice pret din relatia asta. Era greu, plangeam dupa el, imi parea rau, dar eram prea obosita de tot ceea ce se intampla. Tocmai cand eram in stresul despartirii, nustii de unde a aparut un alt baiat care imi asculta bocetele seara de seara si ma asigura ca totul v-a fi bine, am inceput o relatie cu el, tot el a descoperit ca eu n-am orgasm, si m-a dus la medic sa ma trateze. Poveste lunga si plictisitoare mai departe. Nu asta era scopul postarii. Cert este faptul ca povestea lunga s-a sfarsit cu o a 2-a sarcina, noi deja eram despartiti. L-am sunat, el a inceput sa planga, a zis ca nu suntem pregatiti, a bocit 2 zile, apoi a disparut. Eu am fost la medic, m-am dus sa fac usg, fetele de acolo au confirmat sarcina aratata de test, m-au intrebat daca sarcina e dorita, involuntar am zis da, apoi am iesit plangand de acolo stiind ca urmeaza un al doilea avort. De data aceasta constient, tot din cauza ca nu se alesese inca nimic din viata mea. Eram studenta, mergeam verile la munca, stateam la camin, ce fel de copil?

Atunci am pierdut speranta ca Dumnezeu o sa ma mai ajute vreodata(spun asta pentru ca fata din postarea de pe wall, se temea de pedepsele lui Dumnezeu). Am ridicat capul sus, si am zis: „asta e din contul meu”. Apoi habar nu am ce s-a mai intimplat cu viata mea, nu aveam iubit, tanjeam dupa unul, si in acelasi timp incepusem sa lucrez mai mult, sa merg in vacante, sa castig bani, sa imi permit de toate. Credeam ca totusi m-a iertat, ca mi-a dat o sansa la viata. Incepusem sa imi fac planuri de una singura, cunoscusem o gramada de oamenii cu diferite mentalitati, invatasem limbi, eram gata sa decolez. Mi-am luat din banii stransi o vara, vreo 10 bilete de avion, am vizitat tot ce se putea de vizitat, iar in timp ce imi parea ca printre nori, esti mai aproape de Dumnezeu, l-am intalnit pe el, un el cum nu se mai putea. Mi-a purtat o grija nemaipomenita, m-a cucerit intr-un mod inedit, era barbatul perfect, era ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. El vroia sa ne casatorim, ma vroia langa el in fiecare dimineata, noaptea nu ma lasa o clipa din brate, traiam in vis, pana mi-a zis ca vrea bebe. Eu nu eram pregatita pentru un copil, dar el atat de mult il vroia, incat am crezut ca daca il refuz, o sa il pierd. Am crezut ca vreau o familie, ca vreau copii cu el, si asta era doar o iluzie. Bebele nu s-a lasat asteptat mult, dupa nopti albe si lungi, pline de dragoste prin toata casa, masina, si pe altundeva. Locuiam impreuna, totul era bine, pana eu am inceput sa plang, din senin, plangeam de la orice, zice lumea ca hormonii din sarcina iti provoaca asa stari si e normal. Barbatul meu a inceput sa nu ma suporte, eu eram o fire vesela si energica, mereu pozitiva si il umpleam de pozitivitate si pe el. Plansul meu nu il bucura deloc, a inceput sa se enerveze, imi cumpara de toate, imi aducea flori, ma scotea in oras, imi facea cadouri, iar eu plangeam intr-una, el nu intelegea ce am, iar eu nu vroiam nimic. Asa probabil a hotarat sa isi gaseasca izvor de pozitivitate in alta parte, si de aici s-a inceput cosmarul. O torturare psihologica de nu mai stiam ce e cu mine, a facut tot „sarmanul” om sa ca sa imi distruga personalitatea, eu am vazut ca lucrurile s-au schimbat, si m-am gandit iar sa fac avort, eram la culmea disperarii, nu vroiam sa mai traiesc. El m-a oprit, aceasta probabil a fost o speranta pentru mine. La 3 luni de sarcina m-a lasat, fix in mijlocul drumului, un avort la acel termen era mortal pentru mine dupa alte 2 avorturi. Ma uram pe mine si pe acest om, nu vroiam copil de la el, nu simteam nici o afectiune fata de copilul meu, eram in culmea disperarii. Tatal meu la 5 luni a aflat ca ne-am despartit, ma trimitea sa fac avort, eu nu vroiam, nu pentru ca vroiam copilul, ci pentru ca ma temeam de consecinte. Tot atunci am aflat ca a cerut deja pe altcineva in casatorie. Am plans toata sarcina, nu am dormit, lucram toata ziua, nu mai vedeam culorile vietii. Toata lumea din jur, cu obisnuinta societatii noastre proaste, ma linistea, imi spunea ca totul va fi bine, ca o sa imi gasesc sufletul pereche, ca o sa am noroc in viata, ca tatal copilului o sa plateasca pentru ceea ce a facut, ca copilul meu e dar de la Dumnezeu, ca Doamne ce binecuvantare. Pai da! Dar binecuvantarea tot trebuie hranita. Dupa 2 zile de travaliu am nascut un baietel, semana leit tatsu si mi-a fost frica pentru asta, credeam ca e urat, psihologic eram pe linie moarta. Am avut grija de el, nu mi-am lasat depresia ante si post natala sa il faca sa sufere, noaptea nu dormeam, il ascultam sa vad daca respira, il schimbam la timp, il hraneam mereu, il scoteam la aer liber, incercam sa fiu o mama buna, dar nu il iubeam. Nustiu daca forta naturii sau forta divina a facut sa am un baietel de aur. La colici doar gemea, dar niciodata n-a plans, nu a facut isterici, adormea neleganat, nu plangea daca il lasam pe pat si nu il tineam in brate, statea mereu in patut cuminte cat eu imi faceam treburile prin casa, acum e mai marisor, zambeste tuturor, nu plange la baita, nu face mofturi la mancare, nu plange cand il ia cineva strain in brate, este energic, jucaus, este destept, intelege mereu din explicatii, nu am ajuns sa ma enervez pe el nicodata, si este perfect sanatos, se dezvolta normal, cand mergem la medic, mereu medicul il pupa si se roaga sa fie toti copiii asa ca el… asta da dar Divin! ajutor financiar am primit de la prieteni si rude. Ne descurcam, nu ducem lipsuri(daca e sa nu ma gandesc la bmw, iphone si toate luxurile), avem de toate, si eu si el.

Depresia nu a trecut, inca plang noptile si il astept pe taica-su sa vina, in timp ce el este casatorit si are o fetita nou nascuta si un baiat de 10 ani ca bonus. Este fericit, pe noi nu ne-a cautat niciodata, nicium, nu a raspuns niciodata la telefon, ca si cum nu am exista.

Consecinta avortului: cresc un copil singura, nu il privesc ca pe o povara, dar ca pe un talisman, este un copil extraordinar pe care nu il iubesc, duc lipsa de afectiune dar in relatii imi e frica sa ma implic, plang dupa fost si il astept de mai bine de 2 ani, in tot acest rastimp nu am iesit cu nimeni. Toata lumea imi lauda baiatul si imi spune ca e nemaipomenit de frumos si de pozitiv, toti oamenii il iubesc, toti ma felicita, si toti ma compatimesc pentru situatia in care am nimerit. Toata lumea ma priveste cu jale, si pe bebe la fel, il mananca din priviri si nu intelege nimeni cum un tata nu poate iubi asa un copil.

Eu tac si inghit inca de cand se agravase situatia la noi cu tatal bebelusului si tot atunci am ridicat capul sus si i-am zis: „Am inteles!” P.S. vorbeam cu Dumnezeu (pentru ca avortul nr 2 fusese din contul meu)

Nu cred ca mai are rost sa fac dezbateri despre cat de minunat este copilul meu, si cat de paradoxal ar fi sa il numesti o povara. Nu indraznesc sa fac asta pentru ca el nu are nici o vina, dar indraznesc sa spun tuturor fetelor care sunt cu un test cu 2 linii in mana si cer sfaturi, si celorlalte fete care au nr.1 in palmarez, sau nr.10, sa isi asume greselile si sa plateasca pentru ele. Sunt zile in care privesti cum altii se bucura de viata, iar tu intrebi oare de ce ele au noroc, iar eu nu? Eu prefer sa imi infrunt greselile cu mandrie, eu stiu ca am gresit, isr grrselile se platesc, eu voi trece cu capul sus prin incercarile vietii.

Relatia cauza-efect inca nu a reusit sa o desparta nimeni. Cred ca este unica relatie pe care nu a reusot nimeni sa o distruga, cauza este ce facem cand vedem 2 linii, iar efectul se vede mai tarziu.

Ganditi-va bine inainte de a face orice pas, asta va v-a scapa de o eventuala dilema despre „ce sa fac, caci mama o sa ma omoare?”

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: