Articole Personale

Hashtag #AmUcisUnOm

Zilele trecute am gasit in news feed o postare care incepea cu asa un hashtag, credeam ca a postat cineva care din cauza excesului de alcool, a luat pe cineva la bataie pana „i-a scos viata din el”, mai credeam ca poate fi un altcineva care a vrut sa testeze puterea cailor de sub capota masinii, si din ignoranta pentru un indicator de trecere de pietoni, a lovit in plin un om… aveam dreptul sa imi imaginez in felul meu, pana am ajuns la randul 2 al postarii, unde era mentionat despre un test de sarcina pozitiv, care a avut ca „consecinta” un avort medicamentos provocat intentionat.

Mesajul este un strigat de ajutor, de catre o fata cu prea putina experienta de viata(chiar daca avea 22 de ani), povestind cum a savarsit o crima, spunand ca ii pare foarte rau, si tot intreband de evntualele efecte adverse.

„Nu puteam sa il pastrez, parintii mei probabil ma omorau daca aflau, iar prietenul meu nu vrea nici sa auda, nici copilul fara tata nu puteam sa il cresc”.

Ma doare!

Ma doare ca ajunsa la psiholog si la parapsiholog, sunt linistita cu nimic altceva decat cu povesti mai groaznice, si exemple de fete cu un nr mult mai mare de avorturi. ” 2 avorturi nu e atat de grav, am avut paciente/cliente care au venit si cu 10 avorturi, acolo era mai grav”…

Vreau sa spun din start ca nu am sa judec pe niciuna dintre fete care au facut 1 avort sau 10, nici pe cele care au pastrat copilul tot din frica, si nu il iubesc, am sa judec pe cei care nu isi iau responsabilitatea pe umerii lor. Stiu ca e greu, dupa ce timp de 3 ani mama te-a hranit cu lingurita, apoi pana la 7 ani te-a imbracat constant tot ea, apoi temele la scoala tot ea ti le facea, si mai apoi pe la 15 ani tot mama gatea si iti spala si calca hainele, iar intr-un tirziu, mama a fost cea care iti trimitea genti cu mancare in oras, ca sa ai cu ce trai, si tot ea iti punea si niste banuti, ca sa iti mai ei ceva si tu, din cand in cand. E greu si anevoios, si poate totusi e vina ei pentru grija excesiva care ti-a purtat-o si din cauza asta nu ai independenta, nu ai personalitate, nu ai putere de decizie, si tot din cauza asta nu ai nici puterea de a pastra un copil, sau nu ai curajul sa spui: „trebuie sa ne protejam”. Cam astea sunt motivele pentru care toata lumea cere un sfat atunci cand deja a luat hotararea de a face o crima impotriva lumii. E un fel de ascundere dupa pai, daca viata te va invinui vreodata, tu sa ai spre cine arata cu degetul, „ca el m-a impins”…

Referirea la persoana a 2-a nu ma exclude si pe mine.

Am crescut intr-o familie post sovietica, cu mentalitate de moldovean: tata sever, mama inghitea de toate. Era implorata de fiecare data cand o snopea in batai, de catre copiii ei sa il lase. Ea plangea si tacea. Asa au trecut ani buni. Situatia din anii 2000 a dus-o peste hotare ca si pe multi altii. Copiii au ramas cu tatal sever, care punea restrictii inexplicabile: „ca asa am zis eu”, nu e nici pe departe o explicatie normala care poate fi data unui copil care habar nu are despre regulile vietii, probabil nu e nimic nou pentru majoritatea anonimelor. Am ajuns la 18 ani, aveam un iubit, eram impreuna de un an, parintii mei parca il acceptau, totul bine si frumos, pana intr-o zi cand m-am uitat altfel in oglinda. Am iesit de sub dus, mi-am cuprins sanii, si am inteles ca nimic nu-i la fel. Apoi am mai mancat in dupa amiaza ceea pentru prima data kebab, am crezut ca vomit tot ce am mincat de 3 zile. Am intuit, si nu am simtit nici frica, nici panica, nici bucurie, nici extaz. Eram pe linie de plutire. Am luat un test, asteptam dimineata sa il pot face, intre timp imi intreb iubitul:

– Si daca e bebe ce facem?

– Nu are de unde!

– Eu stiu, dar… daca totusi iese pozitiv, ce facem? (P. S. ne protejam prin intrerupere, probabilitatea era destul de mare)

(…)

– O sa facem ceea ce trebuie de facut.

Am tacut si eu, a tacut si el, apoi dimineata am facut un test, care imi arata 2 linii clare. Cred ca a fost prima prostie din viata mea, pe care nu o tin minte in detaliu, poate din cauza socului, nu stiu, dar nu tin minte ce s-a intimplat in ziua ceea. Noi nu am discutat, deloc, habar nu am cum a ajuns el sa sune o vecina de a lui, care lucra medic superior(din simpla coincidenta – ginecolog) intr-un spital din Chisinau. A vorbit cu ea, a 2-a zi ne-am prezentat la control, aveam termen de 9 zile abia. El nu a incercat sa imi spuna sa il pastram, eu nu am incercat sa ii spun sa se opreasca, parca ne duceam la frizerie sa imi tai parul. Medicul la telefon mi-a zis ca poate ma mai gindesc, eu i-am zis ca daca afla tata, ma ucide, si asa am ucis si eu un om.

Termenul era mic, mi-a dat sa beau 3 pastile, una care l-a omorat, si altele doua care l-au scos afara… ca si cum as fi vorbit despre un hematom. 3 zile mi-a fost rau, am avut scurgeri 2 saptamani, dupa care totul a revenit la normal. Ma simteam vinovata, si tare straniu ca nu fata de sufletul nenascut, dar fata de cei din jur: „daca ar sti ce am facut, ce o sa zica?”. Medicul mi-a zis sa am grija caci uterul este inca „activ” si se poate prinde o a 2-a sarcina foarte repede. Aceasta afirmatie a fost inceputul unui sfarsit. Mie imi era frica sa mai fac sex cu el, el a inceput sa aiba banuieli, eu am facut in urma avortului candidoza, nu am luat tratament ulterior, imi era frica si rusine sa merg la medic, aveam usturimi grave si asta era un motiv in plus sa nu fac sex cu el, faceam sex sub dus citeodata, cand abia faceam baie si simteam mai putin usturimea. Cineva mi-a zis ca e cistita, sa beau (nu mai tin minte ce), am baut, n-a trecut. Relatia s-a racit, eu nu vroiam niciodata sa facem sex, chiar si atunci cand o faceam, o faceam de dragul lui, nu de dragul placerii mele. Doi copii, care habar nu aveau despre sex, protejare, boli cu transmitere pe cale sexuala, nimic. Cred ca a mai durat 6 luni, apoi din nustiu ce motive neantemeiate am vrut sa ies cu orice pret din relatia asta. Era greu, plangeam dupa el, imi parea rau, dar eram prea obosita de tot ceea ce se intampla. Tocmai cand eram in stresul despartirii, nustii de unde a aparut un alt baiat care imi asculta bocetele seara de seara si ma asigura ca totul v-a fi bine, am inceput o relatie cu el, tot el a descoperit ca eu n-am orgasm, si m-a dus la medic sa ma trateze. Poveste lunga si plictisitoare mai departe. Nu asta era scopul postarii. Cert este faptul ca povestea lunga s-a sfarsit cu o a 2-a sarcina, noi deja eram despartiti. L-am sunat, el a inceput sa planga, a zis ca nu suntem pregatiti, a bocit 2 zile, apoi a disparut. Eu am fost la medic, m-am dus sa fac usg, fetele de acolo au confirmat sarcina aratata de test, m-au intrebat daca sarcina e dorita, involuntar am zis da, apoi am iesit plangand de acolo stiind ca urmeaza un al doilea avort. De data aceasta constient, tot din cauza ca nu se alesese inca nimic din viata mea. Eram studenta, mergeam verile la munca, stateam la camin, ce fel de copil?

Atunci am pierdut speranta ca Dumnezeu o sa ma mai ajute vreodata(spun asta pentru ca fata din postarea de pe wall, se temea de pedepsele lui Dumnezeu). Am ridicat capul sus, si am zis: „asta e din contul meu”. Apoi habar nu am ce s-a mai intimplat cu viata mea, nu aveam iubit, tanjeam dupa unul, si in acelasi timp incepusem sa lucrez mai mult, sa merg in vacante, sa castig bani, sa imi permit de toate. Credeam ca totusi m-a iertat, ca mi-a dat o sansa la viata. Incepusem sa imi fac planuri de una singura, cunoscusem o gramada de oamenii cu diferite mentalitati, invatasem limbi, eram gata sa decolez. Mi-am luat din banii stransi o vara, vreo 10 bilete de avion, am vizitat tot ce se putea de vizitat, iar in timp ce imi parea ca printre nori, esti mai aproape de Dumnezeu, l-am intalnit pe el, un el cum nu se mai putea. Mi-a purtat o grija nemaipomenita, m-a cucerit intr-un mod inedit, era barbatul perfect, era ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. El vroia sa ne casatorim, ma vroia langa el in fiecare dimineata, noaptea nu ma lasa o clipa din brate, traiam in vis, pana mi-a zis ca vrea bebe. Eu nu eram pregatita pentru un copil, dar el atat de mult il vroia, incat am crezut ca daca il refuz, o sa il pierd. Am crezut ca vreau o familie, ca vreau copii cu el, si asta era doar o iluzie. Bebele nu s-a lasat asteptat mult, dupa nopti albe si lungi, pline de dragoste prin toata casa, masina, si pe altundeva. Locuiam impreuna, totul era bine, pana eu am inceput sa plang, din senin, plangeam de la orice, zice lumea ca hormonii din sarcina iti provoaca asa stari si e normal. Barbatul meu a inceput sa nu ma suporte, eu eram o fire vesela si energica, mereu pozitiva si il umpleam de pozitivitate si pe el. Plansul meu nu il bucura deloc, a inceput sa se enerveze, imi cumpara de toate, imi aducea flori, ma scotea in oras, imi facea cadouri, iar eu plangeam intr-una, el nu intelegea ce am, iar eu nu vroiam nimic. Asa probabil a hotarat sa isi gaseasca izvor de pozitivitate in alta parte, si de aici s-a inceput cosmarul. O torturare psihologica de nu mai stiam ce e cu mine, a facut tot „sarmanul” om sa ca sa imi distruga personalitatea, eu am vazut ca lucrurile s-au schimbat, si m-am gandit iar sa fac avort, eram la culmea disperarii, nu vroiam sa mai traiesc. El m-a oprit, aceasta probabil a fost o speranta pentru mine. La 3 luni de sarcina m-a lasat, fix in mijlocul drumului, un avort la acel termen era mortal pentru mine dupa alte 2 avorturi. Ma uram pe mine si pe acest om, nu vroiam copil de la el, nu simteam nici o afectiune fata de copilul meu, eram in culmea disperarii. Tatal meu la 5 luni a aflat ca ne-am despartit, ma trimitea sa fac avort, eu nu vroiam, nu pentru ca vroiam copilul, ci pentru ca ma temeam de consecinte. Tot atunci am aflat ca a cerut deja pe altcineva in casatorie. Am plans toata sarcina, nu am dormit, lucram toata ziua, nu mai vedeam culorile vietii. Toata lumea din jur, cu obisnuinta societatii noastre proaste, ma linistea, imi spunea ca totul va fi bine, ca o sa imi gasesc sufletul pereche, ca o sa am noroc in viata, ca tatal copilului o sa plateasca pentru ceea ce a facut, ca copilul meu e dar de la Dumnezeu, ca Doamne ce binecuvantare. Pai da! Dar binecuvantarea tot trebuie hranita. Dupa 2 zile de travaliu am nascut un baietel, semana leit tatsu si mi-a fost frica pentru asta, credeam ca e urat, psihologic eram pe linie moarta. Am avut grija de el, nu mi-am lasat depresia ante si post natala sa il faca sa sufere, noaptea nu dormeam, il ascultam sa vad daca respira, il schimbam la timp, il hraneam mereu, il scoteam la aer liber, incercam sa fiu o mama buna, dar nu il iubeam. Nustiu daca forta naturii sau forta divina a facut sa am un baietel de aur. La colici doar gemea, dar niciodata n-a plans, nu a facut isterici, adormea neleganat, nu plangea daca il lasam pe pat si nu il tineam in brate, statea mereu in patut cuminte cat eu imi faceam treburile prin casa, acum e mai marisor, zambeste tuturor, nu plange la baita, nu face mofturi la mancare, nu plange cand il ia cineva strain in brate, este energic, jucaus, este destept, intelege mereu din explicatii, nu am ajuns sa ma enervez pe el nicodata, si este perfect sanatos, se dezvolta normal, cand mergem la medic, mereu medicul il pupa si se roaga sa fie toti copiii asa ca el… asta da dar Divin! ajutor financiar am primit de la prieteni si rude. Ne descurcam, nu ducem lipsuri(daca e sa nu ma gandesc la bmw, iphone si toate luxurile), avem de toate, si eu si el.

Depresia nu a trecut, inca plang noptile si il astept pe taica-su sa vina, in timp ce el este casatorit si are o fetita nou nascuta si un baiat de 10 ani ca bonus. Este fericit, pe noi nu ne-a cautat niciodata, nicium, nu a raspuns niciodata la telefon, ca si cum nu am exista.

Consecinta avortului: cresc un copil singura, nu il privesc ca pe o povara, dar ca pe un talisman, este un copil extraordinar pe care nu il iubesc, duc lipsa de afectiune dar in relatii imi e frica sa ma implic, plang dupa fost si il astept de mai bine de 2 ani, in tot acest rastimp nu am iesit cu nimeni. Toata lumea imi lauda baiatul si imi spune ca e nemaipomenit de frumos si de pozitiv, toti oamenii il iubesc, toti ma felicita, si toti ma compatimesc pentru situatia in care am nimerit. Toata lumea ma priveste cu jale, si pe bebe la fel, il mananca din priviri si nu intelege nimeni cum un tata nu poate iubi asa un copil.

Eu tac si inghit inca de cand se agravase situatia la noi cu tatal bebelusului si tot atunci am ridicat capul sus si i-am zis: „Am inteles!” P.S. vorbeam cu Dumnezeu (pentru ca avortul nr 2 fusese din contul meu)

Nu cred ca mai are rost sa fac dezbateri despre cat de minunat este copilul meu, si cat de paradoxal ar fi sa il numesti o povara. Nu indraznesc sa fac asta pentru ca el nu are nici o vina, dar indraznesc sa spun tuturor fetelor care sunt cu un test cu 2 linii in mana si cer sfaturi, si celorlalte fete care au nr.1 in palmarez, sau nr.10, sa isi asume greselile si sa plateasca pentru ele. Sunt zile in care privesti cum altii se bucura de viata, iar tu intrebi oare de ce ele au noroc, iar eu nu? Eu prefer sa imi infrunt greselile cu mandrie, eu stiu ca am gresit, isr grrselile se platesc, eu voi trece cu capul sus prin incercarile vietii.

Relatia cauza-efect inca nu a reusit sa o desparta nimeni. Cred ca este unica relatie pe care nu a reusot nimeni sa o distruga, cauza este ce facem cand vedem 2 linii, iar efectul se vede mai tarziu.

Ganditi-va bine inainte de a face orice pas, asta va v-a scapa de o eventuala dilema despre „ce sa fac, caci mama o sa ma omoare?”

Reclame

Să nu cedezi!.. Niciodată!..

learn-how-to-build-willpower__1

Azi am decis să mai răsfoiesc prin arhive, zic, poate găsesc careva articole nescrise pe blog, idei interesante. Și am găsit… Am găsit jurnalul meu, pe care îl țineam ani buni în urmă, când eram la început de cale.   Vreau să mă împart cu voi cu un fragment scris în acele momente când eram la limita disperării, când unicul gând pe care îl aveam era să renunț.

”Am impresia că totul e împotriva mea. Un sumbru în toate domeniile: școală- minus, lucru- un down total, iar de viața personală nici nu mai zic nimic. Acum, când mi-au mai rămas 100 metri până la finiș, acum îmi vine să mă dau bătută. Puterile pentru lupta cu viața sunt la limita de jos. Am uitat cum e să mai stai fără griji, cum e să zâmbești sincer, cum e să te trezești dimineața cu azart de viață. Am uitat până și cum e să-ți pui ceva machiaj, să îmbraci o haină drăguță și să mergi pe stradă cu capul sus, fără să te gândești că azi, pentru a câta oară, vrei să fii invizibilă.

Și îmi pun întrebarea: ”Când se va termina totul?” Când va veni ziua aia în care, trezindu-mă, să zâmbesc în oglindă și să zic ”Am reușit!” ? Când va veni momentul ăla în care voi spune în microfon: ”Alpha Bravo Charlie, you are cleared for….” Când?..

M-am săturat să tot chicotesc isteric ca proasta, m-am săturat de sărăcia în care stau, m-am săturat să vin acasă și să întâlnesc acolo doar frigul și fluieratul vântului prin fereastră. M-am săturat să mă gândesc că azi îmi iau iarăși pe mine perechea de blugi rupți (unica pereche de pantaloni pe care o am la suflet) care demult nu mai sunt buni de îmbrăcat. M-am săturat să-mi doresc atât de multe chestii cool și în același timp să mă gândesc că nu am nici un leu să mi le cumpăr… 

Vreau ceva schimbări!…”

Da, există momente când ai vrea să cedezi, să o lași naibii de putere și înverșunare, să urli în gura mare și să te dai bătută pentru că te doare, pentru că simți că nu mai poți să reziști. Uneori nu mai vrei să lupți. Îți vine în gând  să lași totul baltă, să dai mâinile în jos. Însă în așa momente, ceea ce trebuie să facem este doar să ne oprim pentru câteva clipe, să tragem aer în piept, să ne întoarcem privirile în urmă la tot drumul parcurs și să ne gândim: ”Oare toată această cale lungă, tot acest efort depus merită să fie în zadar?” Sunt sigură că răspunsul va fi ”Nu, nu merită”. De obicei, cea mai grea perioadă este cea dinaintea succesului. Atunci când ne mai rămân câțiva pași de făcut pentru a ne atinge scopul. E o stare normală pentru că oboseala fizică și mentală dă de știre, iar entuziasmul e epuizat.   Dar nu trebuie să renunțăm. După cum am zis, ne oferim un mic răgaz, pentru a inspira adânc și a ne analiza drumul parcurs.  Apoi adunăm ultimile picături de voință, strângem pumnii, ne ridicăm și pășim mai departe. Pentru că, dacă am putut ajunge până aici, vom putea să ajungem și până la capăt. Pentru că, putem să rezistăm încă mult timp după ce am zis că nu mai putem.

Orice n-ar fi, nu ceda!… Niciodată!…

Autor: Tatiana Celac

Sursa poză

Călătoria ta de vis: 9 destinații vizitate de mine care m-au impresionat

large_img_1652

Dacă ești în pană de idei și nu știi din care colț al lumii să începi, uite aici lista cu locuri frumoase și interesante care merită vizitate.

  1. Paris, Franța. Capitala franceză este o dragoste mai veche încă din copilărie, cine nu visează la Turnul Eiffel, la Monmartre, Sacre Coueur, Louvre sau Notre Dame? E adevărat că acest oraș are o magie aparte, sau or fi de vină croisantele și macarons…mmm, ce gust! Dacă și cauți un parfum cu efecte wow, nu uita, aterizează direct la Paris! Bon voyage!
  2. Atena,Grecia.  Dacă totuși călătorim, de ce nu Atena? Un oraș istoric cu atîtea bogații, și dacă vrei un apus de neuitat, mergi la Acropole și vei avea Atena la picioarele tale ca prin minune.
  3. Budapesta, Ungaria. Ooo, da! Un oraș splendit care și-a lăsat amprenta în sufletul meu. Eu am fost și vara, dar nu am putut să nu merg și iarna încolo, o priveliște de toată admirația. Cazarea ieftină, amosfera minunată și lumina de noapte…atît de splendid!
  4. Roma, Italia. Capitala Italie, un oraș destul de aglomerat. Turisti care sunt gata să exploateze toată Roma doar ca să ajunga la Coloseum. Mamma mia, ce oraș frumos! Iar dacă vrei o atmosferă bună merită să mergi la Piața Navona. La vita e bella!
  5. Barcelona, Spania. Știu la ce te-ai gîndit! Sagrada Famiglia, Cartierul Gotic, tapas și sangria din belșug… da, da toate acestea le poți vedea mergând la Barcelona. Porții gigante cu fructe de mare proaspete din port te vor face să mai rămîi macar înca pe 2 zile.
  6. Moscova, Russia. Piața Roșie, Kremlin, situate chiar în inima Moscovei, reprezintă cele mai senzaționale arhitecturi din oraș, simbol a întregii țări. Catedrala Sf.Vasile face și ea parte din ansamblul monumentelor vechi și cu o arhitectura excepțională. Dacă ați decis să vizitați Piața Roșie, excludeți pantofii cu toc, pentru a evita accidentele.
  7. Bruxselles, Belgia. Un oraș frumos cu multe obiective turistice: Atomium asa regală din Bruxelles, Grand Palace, toate acestea le poți vedea în urma vizitei tale la Bruxelles, și dacă vrei să te distrezi la maxim, mergi în luna august pentru a te bucura de parcul de atracție pe deplin.
  8. Berlin, Germania.  Un oraș viu, de toată frumusețea. Zidul Berlinului, Poarta Brandenburg, Muzeul Pergamon, Catedrala din Berlin, Insula Muzeelor și grădina zoologică, aceste locuri m-ar face să mă întorc cu mare drag în Berlin.
  9. Timișoara, România. Ești om interesat de cultură, tradiție?… Atunci, Timișoara este pentru tine! Eu pur și simplu ador acest oraș de istorie. De la evenimente și ezpoziții culturale pînă la arhitectura orașului de ții mai mare dragul să te minunezi. De ce să vizitezi această locație?…pentru Piața Victoriei, Piața Unirii, Muzee și galerii, și dacă vrei să manîci bine, mergi la Timișoara!

 

Oamenii mici fac lucruri mărețe

Ne apropiem cu pași grăbiți de noul an și obișnuim în această perioadă să ne facem totalurile anului ce se apropie de final. Adunăm lucrurile frumoase, amintirile plăcute și încercăm să le ștergem pe cele negative.  E un articol de final de an, un articol  despre oamenii buni, despre oamenii cu chip și suflet frumos, despre o echipă care, zi de zi, aduce zâmbete pe fețele celor care își pierd speranțe.

campanie-6-e1482060462436

Ce înseamnă bunătatea sufletească?  Ne-am oprit cândva în loc, din goana ce o ducem în fiecare zi, să ne întrebăm ce culoare are sufletul nostru? Degeaba le avem pe toate: inteligență, cultură, supracultură, legi, doctorate și masterate, cărți și internet, daca nu avem bunătate sufletească, dacă, trecînd pe lîngă un copil bolnav sau un câine schilod, nu putem compătimi.

Astăzi vreau să vă povestesc despre o echipă de oameni care nu pot trece indiferenți pe lângă lacrimile unei mame îndurerate, pe lânga suspinele unui copilaș bolnav, despre oameni cu inimi cît un munte. Sunt sigură că măcar odată în viață, fiecare moldovean a auzit despre lucrurile frumoase și viețile salvate de Svetlana Sainsus și echipa Caritate.md. Ei sunt oamenii care aduc o rază de lumină acolo unde speranța a pierit.

Fiecare din noi are un serviciu, ne trezim dimineața, luăm micul dejun și plecăm la muncă. Acolo, fiecare își îndeplinește sarcinile și responsabilitățile și vine acasa, la familia și copiii săi.  Dar sunt oameni care trăiesc prin munca lor, oameni a căror sarcină este de a salva vieți. Svetlana Sainsus și echipa caritate.md sunt cei care văd în fiece zi atîtea lacrimi, durere, disperare și suspine că nu fiecare din noi ar rezista măcar o zi. Acesta nu mai e pentru ei un loc de muncă, acesta a devenit deja parte din viața lor. Caritate.md este echipa oamenilor frumoși la chip și la suflet, care a devenit ultima speranță, ultima insulă de refugiu, colacul de salvare a copilașilor a căror  viață e pusă la încercare. Oamenii care o cunosc pe Svetlana vor spune într-un glas că pentru ea fiecare caz e important, că această femeie marinimoasă trece prin sine durerea fiecărei mame, retrăiește suferința fiecărui copil, că face tot posibilul să salveze acești pui de oameni și să le reîntoarcă copilăria.

Din păcate viața e necruțătoare, boala nu alege și nu face diferența; copil, bătrîn sau tînăr, ea lovește când te aștepți cel mai puțin, dar dacă fiecare din noi ar acorda măcar cinci minute din zi, din timpul său, pe cinci minute dacă ne-am opri din goana nebună a necesităților noastre cotidiene  și am acorda această fracțiune de timp copiilor, oamenilor care au nevoie de ajutorul și susținerea noastră, am salva poate un suflet. Cinci minute … o țigară nefumată, o cafea nesavurată, o zi fără o ciocolată, în schimbul unei vieți salvate.

Acum te rog sa te oprești din mersul tău, tu, cel  ce citești aceste  rînduri și să te întrebi, ce culoare are sufletul tău??

Autor Iunona Fenix

5 modalități de cultivare a iubirii de sine

femeie-doamnă”Eu mă iubesc” – câte din noi spun aceste cuvinte cu încredere deplină? Defapt, e destul de ușor să crești și să devii o mai bună versiune a propriei personalități.  Important e să vrei.

Din punct de vedere al psihologiei, iubirea de sine e o necesitate firească a fiecărei persoane și nu are nimic de a face cu egoismul. Defapt, să fii egoist, în sens bun al cuvântului, nu înseamnă decât punerea în prim plan, în mod periodic, a intereselor proprii. E un comportament sănătos, firesc, necesar. Zicala ”Dacă nu ne iubim noi, nimeni nu o va face” nu e doar o simplă adunătură de cuvinte. Iubindu-ne, ne oferim nouă ce e mai bun, învățăm să ne protejăm, păstrându-ne sănătatea atât fizică cât și mentală. Dacă simțiți că nu aveți destulă iubire de sine, dacă nivelul de autoapreciere nu e satisfăcător, începeți să vă schimbați viața imediat. Poate că va fi nevoie de mai mult timp, dar cu dorințămare și un pic mai mult efort, totul este posibil.

5 modalități să cultivăm în noi iubirea de sine:

1. Dezvoltarea autosuficienței

Capacitatea de a ne respecta pe noi înșine ca personalitate, de a ne apăra interesele și punctele de vedere, de a arăta că merităm să fim respectate și de cei care ne înconjoară e o condiție principială a autosuficienței. Unicul mod  de a deveni o persoană autosuficientă – să încetăm să avem așteptări și, cu atât mai mult, să credem că cei din jur ne sunt datori cu ceva; să începem să trăim și să ne comportăm ca un om matur, independent. E important să ne învățăm să ne descurcăm în toate împrejurările vieții, să câștigăm singure bani și singure să ne rezolvăm problemele. E cu putință? Eu zic că da, dacă ne oprim să ne plângem de milă, să căutăm diferite scuze și să ne apucăm să ne punem creierul în mișcare . Trebuie să ne deprindem să luam decizi proprii. Nu trebuie să ne lăsăm duse de val sau să plutim contra fluxului, ci să alegem direcția  care ne convine nouă. Vom asculta de sfaturile tuturor, dar vom acționa așa cum credem noi de cuviință.  Pentru că noi suntem cele care decidem, nu ceicare ne dau sfaturi și până la urmă tot noi avem de răspuns pentru acțiunile noastre,chiar dacă au fost luate sub influența unui sau altui sfat.

2. Să ai o ocupație care îți aduce plăcere și independență.

Când femeia face un lucru care-i place, ea mereu va fi plină de emoții frumoase, inspirație, motivare, entuziasm și va avea sentimentul de independență. Pe lângă realizarea personală pe care o simte, femeia mai emană o energie pozitivă care, aidoma unui magnet, atrage atenția celor din jur. Oricare bărbat va fi atras de așa o femeie care e mulțumită  de ceea ce face, plină de energie.  Și asta pentru că în ochii ei arde  flacăra împlinirii și plăcerii de a trăi. Iar dacă această ocupație  îi aduce femeii și un venit, bărbatul va înțelege că ea, e alături de el nu dintr-un interes material ci pentru că o atrage  ca persoană, ca suflet.   Dar și femeii, oare nu-i este mai plăcut să știe că își câștigă de una singură banii pentru necesitățile ei și nu e nevoită să cerșească acei bani sau să rabde umilință alături de un om pe care nu-liubește, dar nu se încumetă să plece de lângă el, deoarece se simte inferioară , nu are o coloană vertebrală fermă și nu știe să-și poarte de grijă de una singură?

3. Stil propriu

Fiecaredin noi are nevoie de un stil personal, irrepetabil, care să se combine armonios cu înfățișarea, necesitățile proprii și modul de viață, care să ne pună în evidență atu-urile și  să ne reprezinte în cea mai bună lumină. Acesta are menirea să sporească încrederea de sine și comfortul.  Nu vă fie lene să ascultați îndrumările stiliștilor,  să urmăriți noutățile din lumea modei, să vă interesați de tendințele vestimentare. Informați-vă referitor la istoria modei, atâtea sfaturiutile de stil și eleganță au dat la vremea lor, cele mai renumite icoane ale stilului: Coco Chanel, Lagerfield, Dior și alții. Slavă Domnului, trăim în epoca de vârf a civilizatiei moderne și avem acces la toate astea: bloguri, site-uri, aplicații, etc.

4. Încetează să te critici.

Cercetările în domeniul psihologiei ne demonstrează că atunci când femeia oprește să se certe  cu propriul eu din cauza eșecurilor, greșelilor, înfățișării neatrăgătoare (chestie pe care chiar nuștiu de unde o scoate) saua altor minusuri pe care și le-a băgat în cap, ea câștigă mai mult timp și efort pentru a-și atinge noi scopuri. Criticul din interiorul nostru, de obicei, are vocea părinților,a profesorilor, a celor care au avut autoritate asupra noastră și care, la timpul lor ne-au criticat, de multe ori, din cauza propriilor lor neputințe de a ține sub control unele sau alte situații ori comportamentul nostru copilăresc. Devenind mature, multe din noi continuăm să trăim cu complexele care ne-au fost insuflate de mici copii anume prin intermediul criticilor. Cel mai bine ar fi să ”încheiem” un pact cu acest ego critic și să-i punem condiția:  ori el vine cu propuneri concrete, idei care ne-ar ajuta pe viitor să depășim eșecurile, ne pune în prim plan abilitățile și potențialurile care ne vor fi necesare în luarea deciziilor grele, ori își ”închide gura” și nu ne mai supără cu nimic.

5.  Ai grijă de sănătatea ta.

În graba mare cu care trecem zilnic prin viață, de multe ori uităm complet de propria noastră sănătate. De exemplu: ne doare un dinte, dar avem atâtea pe cap, să luăm copilul de la grădiniță, să gătim masa și să ne hrănim soțul, care vine flămând de la lucru, să spălăm și să călcăm haine și albituri, să facem curat, seara să terminăm bilanțul ăla anual pe care îl tot așteaptă șeful, iar a doua zi din nou la serviciu, întruniri,  acte, bilanțuri și iarăși totul de la capăt.  Și când ajungem într-un sfârșit la stomatolog, deja dintele e fărîmat, nu mai poate fi restabilit ci doar scos.  Dar e atât de important să avem grijă de organismul nostru, de sănătate. Cu cât mai repede ne vom învăța să ducem un mod sănătos de viață, cu atât mai mult timp vom avea să ne bucurăm de succesele noastre. Nu trebuie să ne fie lene să consultăm medicii la timp și să ne rezolvăm problemele de  sănătate pe care de atâtea ori le ignorăm.

Haideți să ne iubim pe noi, așa cum suntem, să fim elegante, încrezute, independente, sănătoase, frumoase și împlinite. Să ne mândrim că suntem femei și să ne bucurăm de dragostea ce ne-o oferă cei din jur.

Ce înseamnă fericirea?

sujith-spot-cute-flowers

Nu știu cum voi, dar eu, când aud de învățămintele populare despre fericire, mi se întunecă în fața ochilor. Toate vorbele  de genul ”Fericirea trebuie s-o meriți”, ”Pentru fericire trebuie să lupți” și multe alte aluzii cum că, în așteptarea fericirii trebuie să treci prin cea mai mare durere, să te prăjească toate focurile iadului, să lucrezi mult, iar banii, în general nu au nici o legătură, doar ”fericirea nu poate fi cumpărată”… da vezi tu că, chiar și urmând toate astea,  fericirea nu ți-e garantată, că cică e efemeră și unii au parte de ea, alții nu. Și de ce, mă rog? Ah, da! Pentru că tot bunica ne spune că nu trebuie să așteptăm cadouri din partea sorții,  că trebuie să muncim toată viața, iar apoi, poate că sau poate că nu, vom avea și noi parte de o rază de fericire. Da stai un pic, nu te lăsa tu dusă de val de raza asta și nu te bucura chiar mult căci, ne zice bunica, ”fericirea vine și pleacă”, ”fericirea ne e dată să o pierdem”. Și, în general, poate că doar ai visat fericirea, vorba poetului: ”Vise fericite și realitate în necaz… ”, și iar trebuie s-o iei de la început: iad, suferință, lucru.  Da dacă mai ești și frumoasă, poți să uiți de fericire că în învățămintele bunicii  norocul și frumusețea nu merg ținându-se de mânuță, așa că alege…  Ia mă mai lăsați! Nu vă pare vouă că tot folclorul ăsta cam miroase a mazochism?  Cam de ce să nu luăm pur și simplu și să trăim fericite? Să ne bucurăm de clipe frumoase, de lucruri minunate? De ce să nu fim fericite de fiecare zi, de ceea ce ne aduce această zi, de cunoștințe noi, de timp frumos,  de salariul primit, de petrecerile la care luăm parte, de nota bună pe care ne-o aduce copilul nostru și să nu stăm să așteptăm  la nesfârșit o iubire ca în romane sau cel mai mare noroc din lume? Nu v-ați gîndit niciodată că dacă am apuca să privim tot cene înconjoară cu o notă de pozitivitate, am atrage spre noi bunătatea, iar în așa situație, nu rămâne mult și devenim fericite de la sine? Iar cei ce ne înconjoară, văzând pozitivitatea,se molipsesc de ea și devin la fel de fericiți, e fapt și e demonstrat științific.  Sau scenariul ăsta nu ne prea convine? Totuși nu-i ajunge suferință, muncă asiduă și raza aia care apare și dispare, așa cum ne-au învățat strămoșii? Dar, poate ar trebui să înlocuim acest tratat dramatic al antichității și să începem să ne conducem după propriile dorințe și feeling-uri? Să ne oferim ceea ce într-adevăr ne trebuie pentru fericire proprie, să fim un pic și egoiste, atât cât să ne iubim propria persoană? Încercați, vă veți convinge că viața poate fi mult mai împlinită și armonioasă.  E simplu să fii fericită.

10 motive să te măriți

bouquet_toss

Ca să înțelegeți voi, eu sunt genul ăla de femeie care fuge de măritiș ca dracul de tămâie. Oricare relație pe care am avut-o s-a rupt, așa brusc, anume după momentul în care prietenul meu aducea vorba de căsătorie, familie, copii. Dar,ajungând la vârsta pe care o am, lumea cam începe să-mi bage în cap că deja e timpul să încep și eu să fiu serioasă. Știți momentul ăla când te duci la părinți, vine un unchi, o mătușă, încep să-ți țină lecții de viață despre cât e de bine să fii măritată, cât de nefericită și ”invalidă” e o femeie singură, fără soț și copii și neapărat să încheie aceste lecții cu ”tema pentru acasă”- ”Da noi când jucăm la tine la nuntă? Că deja e timpul.” Primul răspuns care îmi stă pe limbă e întrebarea de atac ”Da eu când bocesc la voi la funerarii? Că e deja aproape timpul.”, dar realizez că sarcasmul meu ar provoca un al treilea război mondial între părinți și rude și mă eschivez la scurtul ”Cândva”.  Ei bine…  Realizând o postare pe facebook, între femei,  în care  provoc membrele să își prezinte frații, cumnații, unchii, prietenii de familie necăsătoriți, cu gândul să îmi însor și eu un bun cunoscut cu o fată bună, mă trezesc că nu pot adormi o jumătate de noapte, analizând în minte opțiunea măritișului. Ce să zic, au femeile noastre în anturaj candidaturi bune la rolul de potențial soț.  Și tot vârcolindu-mă când pe o parte, când pe alta în pat (că creierul meu ajunge la potentialul cel mai înalt al genialității anume noaptea, când oamenii de bună credință, în mod normal, dorm), am ajuns la concluzia că nu e chiar așa rău să fii femeie măritată. Iată și 10 motive:

1. Policalificare. Oi fi eu un bun manager, dar cu timpul, câștig experiență profesională și de bucătar, și de housekeeper, și de contabil, și de educator, și de profesor (limbi, mate, chimie, fizică, biologie, geografie, etc. etc.), și chiar de comentator de fotbal.

2. Părul. Mă plâng mereu că am păr rar și fir subțire.  Dacă stau să mă gândesc, podoaba mea capilară ar ajunge să arate de zeci de ori mai deasă în vecinătatea cheliei dumnealui.

3. Silueta. Nu poți lăsa tort sau alte bunătățuri în frigider cu gîndul să le savurezi mai târziu, pentru că dispar spre destinații bănuite. Așa că mâncatul pe seară se exclude automat din program.

4. Cariera.  Șeful va fi plăcut surprins de faptul că ai face orice numai să ajungi cât mai târziu acasă.Mai ales în perioada campionatelor de fotbal.

5.Mașina. Va avea parte de atenție în fiecare week-end și asta fără să arunci banii la service.

6. Fermitate.  Brațele și picioarele vor fi perfect tonifiate datorită exercițiului zilnic de fitness la cărat sacoșe.

7. Somnul.  Dacă tot te-ai măritat, înseamnă că el e bărbatul visurilor tale. Visele apar atunci când dormi. Deci, logic, dormi atâta cât e el alături de tine, iar în weekend poți să zici că 2 zile ai dormit fără întrerupere.

8. Profunzimea.  Sexul va face din tine o artista; te va inspira să scrii poeme de genul ”Hai sculați, voi oropsiți ai soartei…”

9. Socrul. E o apariție rară, spre deosebire de nevastă-sa, care stă jumătate de zi pe capul tău și te învață cum să-i crești copilul. Că ea nu l-a crescut destul.

10. Curajul. Pe bune, dupa ce v-ați pus cătușele alea de aur pe inelare, începi să înțelegi că deja poți înfrunta orice. Nu mai ai nimic de pierdut. Mai rău de atât ce poate să ți se mai întâmple.

Așa că, dragile mele (dragii mei), măritați-vă. Atâtea descoperiri noi și potențialuri vă așteaptă. Plus, vă mai bucurați și mătușile.